Autenticitatea - arta de a învinge

Trăim într-o lume din ce în ce mai liberală, în care avem din ce în ce mai multe opțiuni, fapt care, inevitabil, implică pierderea unor repere obligatorii. În momentul în care aveam impuse anumite repere, individualitatea era mai puțin utilizată, ea fiind nevoită să se adapteze la norme. Acum, că nu le mai avem, individualitatea e cea care contează și așa ajungem la termenul de autenticitate. 

Toți ne naștem cu ea, dar, din păcate, foarte puțini reușim să o păstrăm. În primii ani de viață nu ne rușinăm pentru ceea ce suntem și nu facem nimic pentru a masca ceea ce simțim cu adevărat. Râdem fără un motiv anume, plângem când simțim nevoia sau vorbim pe limba noastră chiar dacă nimeni nu ne înțelege. Însă pe măsură ce creștem, oamenii încep să ne arate mai multe măști sau reacții mascate, iar unii dintre noi ajungem să credem că ele fac parte din societate și se impun automat într-o colectivitate...

Deși pentru unii reprezintă o noțiune abstractă, autenticitatea răspunde la numeroase întrebări pe care toți ni le-am pus sau ni le vom pune la un moment dat, printre care: „Cine sunt eu? Ce vreau de la mine și de la viața mea? Ce vreau de la anumiți oameni din jurul meu? Ce importanță are viața mea? Ce contează cu adevărat pentru mine și de ce? Unde anume îmi doresc să ajung? Ce vreau să las în urma mea sau cum anume îmi doresc să îi influențez pe ceilalți din jurul meu?”. 

Și după ce ne-am răspuns singuri la aceste întrebări, urmează adevăratul test al autenticității: Sunt îndeajuns de mulțumit de mine și de cine sunt eu cu adevărat pentru a avea curajul de a arăta acest lucru și altora? Voi avea întotdeauna curajul de a mă comporta și de a transmite tot ceea ce simt și tot ceea ce cred cu adevărat, indiferent de părerile unora? Voi căuta aprobarea și acceptarea celorlați sau îmi voi exprima întotdeauna opinia mea personală și reală?

Pentru mine, personal, autenticitatea reprezintă abilitatea de a trăi în fiecare zi conform răspunsurilor la aceste întrebări. Cu alte cuvinte, ea implică să crezi întotdeauna ceea ce spui și să spui întotdeauna ceea ce crezi, să transmiți că ai principii clare de viață și acționezi conform acestora și să ai capacitatea de a pune în acord realitatea interioară cu ceea ce arăți în exterior, fără teama de părerea altora.

A fi tu însuți înseamnă, în primul rând, a-ți cunoaște valorile personale, a putea să le scrii pe o foaie de hârtie fără să te îndoiești de existența sau importanța lor. Orice decalaj între felul în care te vezi și felul în care te percep ceilalți îți poate reduce în mod potențial abilitatea de a transmite autenticitate și de a identifica problemele personale. Autenticitatea presupune așadar nu numai să fii conștient și responsabil pentru acțiunile tale, dar și să te comporți în conformitate și armonie cu dorințele, principiile, gândurile, valorile și nevoile tale. Lipsa de angajament față de propria persoană are capacitatea de a afecta serios conceptul de sine și poate determina probleme emoționale cu represalii serioase la nivel psihologic și moral. Autenticitatea nu se moștenește pe cale genetică, nu se dezvoltă fără un antrenament intensiv și nici nu se datorează unei gene specifice. Ea se descoperă și se exprimă zi de zi, cu toate riscurile implicate de interacțiunea cu oamenii din jurul nostru, unii dintre ei poate chiar lipsiți de orice fel de autenticitate...

Mulțumiri pentru toate cele 9377 accesări din cursul primei săptămâni de activitate

Înainte de a începe o nouă săptămână, simt nevoia să mulțumesc tuturor celor care și-au rupt din timpul lor să îmi citească rândurile și gândurile în cursul săptămânii trecute. Pentru că nu pot spune că sunt un om simplu sau ușor de înțeles, apreciez enorm oamenii care încearcă să mă înțeleagă și nu se grăbesc să mă judece. De aceea trebuie neapărat să îi mulțumesc din suflet bunei mele prietene care a insistat de foarte mult timp să îmi aștern gândurile în cuvinte prin intermediul unui blog. (Sunt convinsă că la acest sfat a contribuit și faptul că, în timp, am reușit să o obosesc până la epuizare cu toate întrebările, părerile și ideile mele în nenumăratele ore de discuții pe care le-am avut împreună pe diverse teme...😄)

Sunt foarte plăcut surprinsă de cele peste 9300 accesări ale blogului și de feedback-ul primit din partea tuturor vizitatorilor care "m-au citit" și simt nevoia să mulțumesc tuturor pentru toate încurajările și recomandările primite după prima săptămână de activitate. Nu am cuvinte (și asta nu mi se întâmplă foarte des...) să exprim cât de mult înseamnă ele pentru mine... Deși de foarte mult timp nu mai aștept aprobarea sau validarea nimănui, îmi provoacă o imensă satisfacție să realizez faptul că mai există, undeva, oameni care gândesc la fel ca mine, care, la un moment dat, și-au pus aceleași întrebări pe care mi le pun și eu acum și că mai sunt persoane care au urmat același drum pe care încerc să îl străbat și eu spre a găsi răspunsuri la unele dintre ele... 

Și pentru că, recent, o persoană care a găsit deja răspunsurile la câteva din întrebările mele a ținut să-mi amintească faptul că "Drumul până la adevăr este mai important decât adevărul simplu, în sine", sper că îmi veți oferi ocazia să parcurg acest drum spre necunoscut alături de voi. Vă mulțumesc încă o dată pentru atenția și timpul oferit și vă doresc o săptămână minunată!

Filmul de duminică - Bridge of spies

Podul la care face referire titlul filmului este unul real, ce face legătura între periferia fostului Berlin de Vest și centrul orașului Postdam, aflat anterior sub controlul Germaniei de Est. A primit numele de „pod al spionilor” în ani ’60, când serviciile secrete ale sovieticilor și ale americanilor schimbau prizonieri în respectiva locație. 

Bridge of War - după un scenariu semnat de Matt Charman, rescris de Joel și Ethan Coen - spune povestea primului schimb de prizonieri făcut pe acel pod, dar și a încercărilor avocatului James Donovan (Tom Hanks) de a negocia eliberarea pilotului Francis Gary Powers după ce avionul său a fost doborât pe teritoriul Uniunii Sovietice. Podul spionilor/Bridge of Spies este un film istoric, cu întâmplări și personaje cât se poate de reale. Acțiunea are loc în timpul Războiului Rece dintre SUA și URSS, punându-i în prim plan pe cei doi spioni ale celor două tabere, capturați în timpul misiunii. 

Podul Spionilor este o frumoasă lecție de istorie, de integritate și de viață, pe înțelesul tuturor. Și noi, în zilele noastre, am avea nevoie de un James Donovan. Moralitatea, integritatea și principiile lui sunt elementele cheie care societății din ziua de azi îi lipsesc la fel cum, de altfel, îi cam lipseau și atunci fără un om care să și le impună, indiferent de consecințe.

A ta e lumea asta mare şi, mai mult, fiul meu: atunci – eşti Om!

Dacă eşti calm, când toţi se pierd cu firea

În jurul tău, şi spun că-i vina ta;

De crezi în tine, chiar când Omenirea

Nu crede, dar îi crezi şi pe ei cumva;

De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură;

De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;

De nu răspunzi la ură tot cu ură

Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nțelept;

Dacă visezi – dar nu-ţi faci visul astru;

De poţi să speri – dar nu-ţi faci jindul ţel;

De-ntampini şi Triumful şi Dezastrul

Mereu senin şi în acelaşi fel;

Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită

De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost;

De poţi ca munca vieţii, năruită,

S-o faci de la-nceput precum a fost;

Dacă-ndrăznești agonisita-ţi toată

S-o pui, far’a clipi, pe-un singur zar

Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată

Far-sa te plângi cu un oftat măcar;

De ştii, cu nerv, cu inima, cu vina,

Drept să rămâi, când ele june nu-s,

Şi stai tot dârz, când nu mai e stăpâna

Decât Voinţa ce le ţine sus;

Daca-ntre Regi ţi-e firea neschimbată

Ca şi-n Mulţime – nu străin de ea;

Amic sau nu, de nu pot să te-abată;

De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea;

Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare,

Să treci şi s-o întreci, mereu bonom,

atunci: a ta e Lumea asta mare

şi, mai mult, fiul meu: atunci – eşti Om!

"Dacă..." Rudyard Kipling

Filmul de sâmbătă - Pay it forward

Am văzut acest film acum câțiva ani și continui să-l revăd de fiecare dată când simt nevoia sau am ocazia, deoarece este un film care te provoacă să te gândești la anumite lucruri, la care nu te-ai gândi mod normal, în fiecare zi... Te provoacă să te gândești la "The butterfly effect - the concept that small causes can have large effects" și la consecințele sau repercursiunile tuturor faptelor tale. Te provoacă să te gândești dincolo de granițele orașului tău, țării tale, la toată lumea care te înconjoară și la potențialul tuturor oamenilor care fac parte ea. Personal, consider că acesta intră în categoria filmelor care ar trebui văzute măcar o dată în viață de oricare din noi.

Extras din discuția unui profesor cu elevii lui de clasa a VII-a:

"Acest curs face referire la studii sociale, la studii legate de tine și lumea care te înconjoară. Da... există o lume în afara acestei clase, și chiar dacă vă decideți că nu vreți să o cunoașteți, vă va lovi din plin peste față... credeți-mă! Așa că cel mai bine ar fi să vă gândiți de acum la - Ce înseamnă lumea pentru voi? Și lasați-mă să vă mai pun o altă întrebare - Cât de des vă gândiți la lumea care există în afara acestui oraș? Urmăriți știrile? Ok... nu gândim încă la nivel global, dar oare de ce? Pentru că la momentul asta lumea nu se așteaptă la nimic de la voi... Momentan sunteți blocați aici, cu mine, în clasa a șaptea. Dar nu pentru totdeauna... Pentru că, într-o zi, veți fi liberi...

Dar ce veți face când va veni acel moment în care veți fi liberi, iar voi încă nu vă simțiți îndeajuns de pregătiți pentru asta și nu vă place cum arată lumea din jurul vostru? Dacă lumea din jurul vostru reprezintă doar o mare dezamăgire? Cum veți proceda atunci?"

Astea sunt doar câteva din întrebările existențiale pe care fiecare dintre noi și ni le-am adresat, la un moment dat, nouă sau altora... Răspunsul unui elev la provocarea profesorului, de a face o acțiune care să poată schimba lumea a intrat deja în istorie și continuă să fie preluat sau utilizat de diferite persoane din întreaga lume și în zilele noastre.

Personal, consider că este un film cu profunde implicații în mentalitatea celor care nu cred că lumea poate fi schimbată dăruind altora o fărâmă de bucurie, cu un mesaj puternic și cu o distribuție pe măsură. După rolul ăsta, Kevin Spacey a devenit unul dintre actorii mei preferați. Am văzut filmul de câteva ori până acum și din acest motiv am simțit nevoia să-l recomand și altora. Și poate și din cauză că se adresează tuturor, în general, nu doar cinefililor. Ca mesaj general: a face o faptă bună înseamnă uneori a salva mii de oameni fără ca tu să știi. Singurul lucru esențial este "să dai mai departe" - Pay it forward.

„Dacă-ți pui mintea la contribuție, poți face orice” pare a fi ideea regizorului acestei drame. A face un lucru bun cere sacrificii mai mici sau mai mari pe care omul modern și le asumă tot mai rar sau aproape deloc. Fiecare așteaptă ca altcineva sa schimbe ceva în bine, iar reacția e vehement negativă de cele mai multe ori. Atitudinea refractară a omului la schimbare trebuie descurajată întotdeuna pentru a ambiționa o persoană sau mai multe. În acest film, Kevin Spacey, în rolul deschizătorului de drumuri își joacă foarte bine partitura ambiționând creativitatea copiilor și dezmorțind o lume plină de potențial.

Vă provoc la un mic experiment care v-ar putea schimba radical viața!

Zilele trecute îmi spunea cineva: “Dacă vrei să-ți schimbi viața, schimbă modul în care gândești.” În secolul în care trăim mi se pare o utopie să poţi gândi doar pozitiv, dar îmi plac provocările. Ideea acestui experiment mi-a venit după ce am citit despre metoda preotului Will Bowen. 

El a vrut să-i facă pe oameni să nu se mai plângă continuu, să nu mai critice şi să vadă mereu partea pozitivă a lucrurilor, aşa că i-a îndemnat să poarte orice brăţară care le place timp de 21 de zile pe o singură mână, şi ori de câte ori se vor plânge sau vor deveni negativişti să mute brăţara pe mâna cealaltă şi a doua zi să o ia de la capăt cu numărătoarea, până când vor reuşi să poarte braţara timp de 21 de zile pe o singură mână.

De curând am descoperit că „Dacă îţi schimbi felul în care priveşti lucrurile, lucrurile pe care le priveşti se schimbă“ și că „tu îţi creezi gândurile, gândurile îţi creează intenţia, iar intenţia îţi creează realitatea“. Pe același principu, se pare că viața oamenilor ce au purtat brățara s-a schimbat radical. Psihologii susțin că violetul simbolizează înțelepciunea, iar pentru a întări poziția unei noi deprinderi în subconștient e nevoie de 21 de zile.

Deși nu pare foarte dificil, însuși autorului acestei teorii i-a reușit experimentul doar după 3 luni, în timp ce alții au deținut o medie generală de circa 5-6 luni pentru a ajunge la acest rezultat.În primele săptămâni, experimentul începe din nou și de câte 10-20 de ori pe zi, schimbând frecvent brățara de pe o mână pe alta din neputința de a te da voce gândurilor negative, apoi procesul evoluează până la o schimbare pe zi. După câteva luni, unora le reușește să mențină brățara pe o mână mai mult de o săptămână. Această idee s-a dovedit a fi atât de productivă, încât în prezent este susținută și aplicată de milioane de oameni din întreaga lume.

Oamenii care acceptă această provocare încep să observe mult mai multe aspecte pozitive atât în propria persoană cât și și în tot ceea ce îi înconjoară și, ușor, ușor, încep să vadă lumea cu alți ochi. Unii afirmă că li s-au deschis ochii spre o altă viziune a existenței și au impresia că lumea în care trăim nu mai e atât de sumbră cum o vedeau ei înainte. Astăzi au ajuns să observe o mulțime de lucruri și evenimente pozitive care levitează în jurul nostru zilnic, și, cu timpul, a devenit mult mai ușor să vadă aspectele multicolore ale existenței noastre, într-o lume de nerecunoscut.

Și pentru că suntem în post și se apropie sărbătorile, vă provoc să treceţi prin acest mic experiment alături de mine. Alegeţi-vă o brăţară care vă place şi purtaţi-o timp de 21 de zile pe aceeaşi mână. Importantă este motivația. Începând din clipa în care ați înțeles că nu trebuie să gândiți negativ, autocontrolul se dezvoltă, iar gândurile și acțiunile se schimbă. La început doar înveți, însă odată cu trecerea timpului veți deveni mai conștienți. În timpul experimentului puteți afla foarte multe lucruri noi despre voi, despre gândirea voastră și despre viață...

Ce spuneți? Îmi acceptați provocarea de a descoperi rezultatul acestui experiment?

Care este sursa banilor, ce sunt băncile și cum am ajuns sclavii lor

Magia banilor făcuţi din nimic. Se pare că, practic, avem de-a face cu unul dintre cele mai bine gândite sisteme de sclavie din istoria omenirii, atât de mare încât Henry Ford spunea: „E bine că poporul nu înţelege cum funcţionează sistemul nostru bancar şi monetar, pentru că dacă acest lucru s-ar întâmpla, cred că ar începe o revoluţie mâine dimineață”.

Și pentru că sistemul nu e deloc simplu și nu vreau să vă dau dureri de cap, am găsit o analogie făcută anterior, care consider eu că ar fi cea mai concludentă - sistemul monetar și cazinourile. Clienţii care intră mereu în cazinouri aud frecvent: casa face regulile şi casa mereu câştigă. Da, cazinoul câştigă mai mereu la final, pentru că îşi opreşte o parte din şanse pentru casă, şansele nu sunt egale, lucrurile astea nu sunt tocmai ascunse, dar exact ca în economia actuală, nu se expun publicului larg. 

Ok, acum să trecem la economia mondială sau mai exact, la sistemul financiar mondial. Ce sunt banii, cine este casa şi cum îşi împarte şansele? Banii sunt o convenţie prin care toţi participanţii la viaţa economică accepta că o hârtie emisă de Banca Centrală are valoarea dată prin emitere şi nu cea de hârtie simplă. Intrăm aici  pe un teritoriu magic, cel al banilor făcuţi din nimic, odată ce, după 1971, dolarul, valută de referinţă la nivel mondial, a fost lipsit de valoarea în aur pe care o reprezenta până atunci.  Cu alte cuvinte, banii de hârtie există doar prin convenția și încrederea pe care noi le-am oferit-o că reprezintă o valoare şi că putem cumpăra ceva cu ei.

Acum că am înțeles ce înseamnă banii, pentru a vedea cine este casa, ne vom raporta la Mecanica modernă a banilor emisă de FED. FED-ul american este de fapt o bancă privată, care nu răspunde în fața nimănui, nici măcar în fața guvernului SUA. Ei sunt cei care fac banii din nimic şi îi aruncă în lume. Acum aţi aflat şi cine este casa - bancherii internaţionali care controlează banca privată FED şi întreaga lume. Rotchild spunea: „Daţi-mi controlul banilor unei naţiuni şi nu-mi mai pasă cine îi face legile”.  Aţi aflat şi cine sunt sclavii. Sclavii suntem noi, cei care venim cu bunuri reale și ne luptăm toată viața să câștigăm niște hârtii făcute din nimic. Mai nou, muncim în fiecare zi doar pentru nişte cifre tastate în computer, care, conform regulilor după care funcționeză băncile, nici măcar nu există fizic. Cum se poate întâmpla așa ceva?

Banii ca datorie. Am văzut că banii sunt făcuţi din nimic şi nu au nicio acoperire reală. Și pentru că schema nu se oprește aici, banii sunt creaţi numai prin îndatorare, adică ei se emit numai dacă banca nu mai dispune de lichidități când cineva îi cere cu împrumut. Și să nu uităm faptul că banii au ataşat întodeauna de ei o dobândă chiar din secunda în care sunt puşi în circulaţie.

Sistemul de rezervă fracţionară. Nu numai că banii se fac din nimic şi au ataşată o dobândă, dar odată făcuţi ei pot fi înmulțiți aproape la nesfârşit de către bănci prin caracteristica pe care se bazează sistemul monetar actual şi anume rezervă fracţionară – o bancă poate să dea credite de 10 ori mai mari decât rezerva minimă cerută de banca centrală, în timp ce FED vorbeşte chiar de eliminarea totală a rezervei minime obligatorii. Ei practic folosesc banii deponenţilor pentru a creea alţi bani şi a-i împrumuta mai departe altora.

Și pentru că știu deja că toți trăiți cu impresia că timpul vostru valorează bani și nu aveți timp de pierdut, am selectat 3 filmulețe video care încearcă să explice acest fenomen pe înțelesul tuturor. 

În primul, veți afla, pe scurt, care este sursa banilor, cum se joacă băncile cu ei și cum am ajuns noi sclavul banilor și, implicit ai băncilor. Cei care sunt familiarizați cu ciclul economic și fazele sale, vor găsi și o explicație cu privire la procesul care stă în spatele acestui ciclu care se repetă periodic și vor înțelege fenomenul de "criză economică" și cine stă în spatele lui.

Cel de-al doilea vă prezintă sistemul de îngenunchere al unei națiuni, la nivel mondial, cu referire la situația Iranului. E un scenariu foarte similar cu cel al revoluției noastre... mai ales dacă iei în considerare faptul că Ceaușescu vroia să înființeze propria Bancă Mondială, în colaborare cu arabii, China, Libia și Iran (!)... Dar asta este o simplă corelație făcută de mine, personal, după ce am urmărit filmulețul integral, filmuleț care cuprinde confesiunile unui "asasin economic", în care ne explică cum se poate vinde o țară marilor corporații financiare.

Iar cel de-al treilea, mai lung, este destinat celor care, deși muncesc au și timpul sau curiozitatea de a-și pune întrebarea: pentru ce muncesc? Este destinat celor cărora le plac bătăile de cap și provocările de a înțelege cu adevărat sistemul, economia și lumea în care trăim. Și cred că ar rebui să fie o "lectură obligatorie" a economiștilor noștri.

Cum am ajuns să ne trăim viața într-o minciună

„În această clipă, ai putea fi oriunde şi ai putea face orice. Dar stai singur în faţa unui ecran. Ce ne opreşte să facem ce ne dorim? Să fim ceea ce vrem să fim? În fiecare zi ne trezim în aceeaşi cameră şi urmăm aceeaşi cale, de a trăi la fel ca ieri. Dar, cândva, fiecare nouă zi era o aventură. Pe parcurs, ceva s-a schimbat. Înainte, zilele noastre erau nesfârşite, acum zilele noastre sunt programate. Asta înseamnă să devii adult, să te maturizezi? Să fii liber? Suntem cu adevărat liberi?

Mâncare, apă, pământ.

Principalele elemente de care avem nevoie pentru a supravieţui sunt deţinute de către corporaţii. Nu există hrană pentru noi în copaci, nici apă proaspătă în izvoare, nici pământ să ne construim case. Dacă încerci să iei ceea ce îţi oferă Pământul, ajungi la închisoare. Aşa că ne supunem regulilor lor. Descoperim lumea prin intermediul cărţilor oferite de şcoală. Ani la rând stăm şi învățăm tot ce ni se spune. Suntem testaţi şi notaţi precum subiecţii unui studiu de laborator. Suntem crescuţi să nu fim diferiţi, să nu facem o diferenţă în această lume. 

Suntem suficient de deştepţi încât să ne facem treaba la locul de muncă, dar nu suficient de deștepți să ne întrebăm de ce o facem. Aşa că muncim şi iar muncim, fără să mai avem timp să ne trăim viaţa pentru care muncim. Şi aşa vine o zi în care suntem prea bătrâni pentru a mai munci. Atunci suntem lăsaţi să murim şi copiii noştri ne înlocuiesc în acest joc”.

Următorul videoclip ar trebui să fie un apel de trezire la realitate al umanității cu privire la societatea în care am ajuns să trăim și iluzia alegerii cu care ne mințim. Spencer Cathcart ne prezintă adevărul pe care îl vedem zilnic, dar pe care încă nu îl percepem sau la care nu vrem să ne gândim. Asta e scenariul pe care am ajuns să îl trăim... dar oare... până când? Oare nu a venit vremea să ne rescriem propriul scenariu?

Suntem rezultatul alegerilor noastre sau "ce e scris, în frunte ne e pus"?

Vreau să încep prin a spune că sunt tare curioasă care ar fi răspunsul vostru la întrebarea asta... Pentru că eu, una, am considerat întotdeauna că suntem suma alegerilor noastre, în timp ce mulți oameni din jurul meu au simțit nevoia să îmi amintească constant că "ce ți-e scris în frunte ți-e pus"! Chiar și cei care au aprobat faptul că suntem rezultatul alegerilor noastre, au ținut să sublinieze faptul că trăim viața pe care "ne e dat" să o trăim, deși eu sunt de părere că cele două variante se exclud reciproc...

Și nu înțeleg... cum ar trebui eu să cred că mai am dreptul de a face anumite alegeri care să îmi schimbe viața, dacă eu am un anumit traseu de urmat? Sau că orice decizie pe care eu aș lua-o la un moment dat va fi irelevantă, pentru că ea mă va aduce înapoi pe același traseu care "îmi este dat"? Nu suntem noi "autorii cărții vieții noastre"? Nu suntem noi cei care luăm câte o decizie care ne duce pe alt drum, în fiecare zi? Cum ar trebui eu să cred că, orice aș face, am o singură viață, care "mi-a fost dată" și pe care nu am ales-o eu? Asta ar însemna, că cineva acolo sus, s-ar juca cu mintea mea și mi-ar lăsa doar impresia că eu am capacitatea de a alege, când eu aș avea un drum deja trasat, de la care oricât mi-aș dori nu aș fi capabilă să mă abat...

Și totuși, privind în urmă, văd că fiecare decizie luată de mine, mi-a influențat într-o anumită măsură viața de acum. Fiecare alegere pe care am făcut-o m-a adus în punctul în care am ajuns azi, iar la fiecare pas, am fost stăpânul propriului destin. Iar dacă mâine consider că viața mea mă nemulțumește sau am descoperit că vreau altceva, sunt oricând liberă să fac ceva în privința asta. Cum aș mai putea eu să cred că eu aș mai putea schimba ceva în viața mea dacă aș avea un traseu bine delimitat de altcineva?

Să nu uităm că există nenumărate cazuri de oameni remarcabili, care s-au născut sau au crescut în medii precare, dar care au ales să-și depășească condiția. Sau nu? Alegerea nu a fost a lor? Mulți ne povestesc despre momentul care a dus la decizia de a-și schimba viața... nici aia nu a fost decizia lor? Atunci ar trebui să cred că trăim într-o lume foarte crudă pentru unii și foarte simplă pentru alții, iar fiecare din ei au un singur traseu de urmat, care nu poate fi influențat de nici o decizie luată de ei, în timp ce eu văd rezultatul deciziilor noastre la fiecare pas. Fiecare alegere pe care o facem ne duce în punctul următor, în care putem face alte alegeri care să ne schimbe constant traseul. Fiecare decizie a noastră e influențată de împrejurările în care suntem, de starea în care aflăm la momentul respectiv și poate duce la alte zeci de decizii care ne vor schimba din nou traseul. Iar cartea vieții noastre se scrie odată cu noi, după fiecare alegere pe care am făcut-o și fiecare decizie pe care am luat-o care ne-a adus într-un final, în punctul în care suntem acum. Și istoria ne arată cât de importante sau irelevante au fost unele decizii luate de anumite persoane la un moment dat. Sau... nici alea nu au fost deciziile lor?

Am mai auzit de multe ori spunându-se că "așa i-a fost dat să trăiască" sau "așa i-a fost dat să moară"... și nu în cazul unor boli incurabile, tragedii sau a unor calamități naturale. Ci în cazul unor oameni care nu au dus o viață sănătoasă sau au făcut abuz de anumite substanțe sau lucruri de-a lungul vieții... sau care au uitat că și corpul nostru are nevoie de anumite condiții să funcționeze la o capacitate normală... Oare acei oameni chiar nu a fost niciodată capabili să facă singuri alegerea de a se opri, de a face ceva sau de a înceta să mai ducă o viață care nu poate duce la altceva decât la un sfârșit prematur? Nu mă înțelegeți greșit, cu toții știm că moartea este singura variabilă incontrolabilă, dar oare chiar nu suntem niciodată noi capabili să luăm anumite decizii care să ne influențeze major viața, decizii care să ne îmbunătățească sau înrăutățească calitatea ei? Decizii care să ne-o poată lungi sau scurta, în funcție de alegerile noastre? Sau toți avem de urmat un anumit traseu bine stabilit de altcineva, pe care oricât am vrea, nu îl putem schimba?

Eu, personal, refuz să cred că altcineva ar fi capabil să îmi controleze permanent viața.

Cum să mulțumești pe toată lumea

"Într-o zi, un bărbat cu femeia sa și fiul lor de 12 ani şi-au luat un măgar și s-au hotărât să călătorească şi să cunoască lumea. Într-o zi, plecară toţi trei cu măgarul lor. Când au ajuns în prin primul sat, lumea a început să șoptească: “Priveşte copilul ăsta prost crescut: el sus pe măgar şi bieţii părinţi, în vârstă, trăgându-l de frâu”. Atunci, femeia îi spuse soţului: Nu vom permite ca lumea să vorbească urât despre copil. Soţul coborî copilul şi se urcă el.

Când au ajuns în următorul sat, lumea murmura: “Priveşte acest tip neruşinat; lasă copilul şi sărmana femeie să tragă măgarul, în timp ce el merge foarte comod pe măgar”. 

Atunci, luară hotărârea să o urce pe ea pe măgar, în timp ce tatăl şi fiul trăgeau de frâu. Trecând prin al treilea sat, lumea vorbea: “Săracul om... după ce că munceşte toată ziua, trebuie să ducă femeia pe măgar! Și bietul copil, ce să aştepte de la o astfel de mamă!” 

S-au pus de acord şi au hotărât să urce toţi trei pe măgar, pentru a începe din nou pelerinajul lor. Ajungând în satul următor, au auzit locuitorii zicând: “Sunt nişte bestii, săracul măgar care îi cară, îi vor distruge coloana“.

Până la urmă, hotărâră să coboare toţi trei şi să meargă alături de măgar. Dar, trecând prin satul următor nu puteau să creadă ceea ce vocile spuneau surâzând: “Priviţi la idioţii ăştia trei: merg pe jos, când au un măgar care ar putea să-i ducă”.

Morala - Nu ştiu cheia succesului, dar cheia eşecului înseamnă să încerci să mulţumeşti pe toată lumea! De ce?

1. Oamenii sunt foarte diverși și vor avea întotdeauna opinii diferite în foarte multe privințe. Și, deşi într-o oarecare măsură, suntem conştienţi că nu putem mulţumi pe toată lumea, există şi persoane apropiate, ale căror opinii sunt foarte importante pentru noi. Şi, de multe ori, fără să ne dăm seama, ne trezim că facem tot posibilul să renunţăm la ceea ce ne place, doar pentru a fi văzuţi şi apreciaţi, măcar puţin, de cei dragi nouă. Iar când se întâmplă să nu primim validarea şi atenţia pe care ni le dorim sau la care aspirăm, devenim din nou dezamăgiți, frustraţi şi lipsiţi de bucurie.

Ei bine, există o alternativă... Dacă până acum ați plasat sursa fericirii voastre în exterior, oferindu-le celor din jur putere deplină asupra stării voastre emoţionale, acum vă puteți revendica puterea! Poate că a venit timpul să vă oferiți singuri aprecierea şi iubirea de care aveți nevoie...

2. Tu eşti singura persoană constantă din viaţa ta! Citeam zilele trecute că ar trebui să privim oamenii din viaţa noastră ca pe nişte cadouri, care vin în mod neaşteptat, şi de care trebuie să ne bucurăm atât timp cât este posibil, cât îi avem în preajmă, fără să opunem rezistenţă curenţilor vieţii. Asta ne aminteşte din nou de procesul permanent de schimbare prin care trecem, de faptul că oamenii vin şi pleacă din vieţile noastre, iar singurul nostru partener constant de drumeţie suntem chiar noi înșine.

Schimbările vor fi întotdeauna inevitabile, iar faptul că, uneori vei fi doar tu mereu acolo pentru tine nu ar trebui să te întristeze, sau să te sperie, ba dimpotrivă, ar putea să îți arate cine trebuie să devină prietenul tău cel mai bun. Aşadar, pe cine te străduieşti să mulţumeşti? Părerea cui ar trebui să cântărească mai mult? A ta sau a altora?

3. Greşelile au un rol major în formarea noastră individuală. Ele ne ajută să ne dăm seama ce ne dorim și ce nu, ce ne place și ce nu, şi care este drumul pe care vrem sau nu vrem să mergem. Constituind o parte foarte valoroasă a experienţelor noastre, ele reprezintă unul dintre cele mai bune instrumente de autocunoaștere. Cu toţii greşim, cu toţii riscăm să fim judecaţi de cei din jur și, inevitabil, vor exista mereu opinii dezaprobatoarea la adresa noastră. Depinde doar de noi măsura în care ne vom lăsa afectați de ele. 

Totodată, greșelile constituie dovada clară a diversităţii umane şi ar trebui să fim recunoscători pentru lucrul ăsta. Care ar mai fi farmecul dacă am fi şi am gândi cu toţii la fel?

Filmul de duminică!

Personal, consider că acest film este unul dintre cele mai bune ale tuturor timpurilor, iar faptele pe care le deconspiră sunt revoluționare! Dacă mi-ar fi spus cineva, înainte de a vedea acest film, că astfel de fapte ar putea fi reale, mi-ar fi fost foarte greu de crezut... iar după ce îl veți urmări, veți înțelege la ce m-am referit.

The Imitagion Game vorbeşte despre unicitate, despre individ ca o lume în sine, mulţimi de lumi ce pot oricând ieşi din tipare dacă noi, cei ordinari, nu mai vedem totul în şabloane distructive de creativitate. Noi cei care pătăm această lume prin mediocritatea noastră suntem cei care credem că normalitatea este un standard obiectiv. 

Eroii de război sunt glorificaţi ȋn nenumărate feluri: ovaţionaţi la scară naţională sau planetară; imortalizaţi prin cărţile de istorie; preamăriţi prin imnuri, ode, balade; distinși cu diverse titluri și medalii, răsplătiţi inclusiv la nivel material.

Alan Turing a fost un altfel de erou al celui de-al Doilea Război Mondial, căci prin munca lui strict secretă nu a devenit cunoscut ȋn epocă, dar a contribuit din spatele liniei frontului la câștigarea conflagraţiei de către Aliaţi. Efortul de război a cuprins ȋn ansamblul lui inclusiv cercetarea știinţifică, ȋn acest domeniu alocându-se fonduri imense și concentrându-se vârfurile inteligenţei umane, fapt ce a condus la o dezvoltare tehnologică nemaiîntâlnită până la acel moment. 

Plaga societăţii noastre este mediocritatea şi acest film creionează perfect această idee. Niciodată nu am fi fost cei care suntem astăzi fără acei oameni unici, pe care natura greşeşte, în accepţiunea noastră, atunci când îi oferă unei lumi ce mai degrabă îi va stigmatiza în loc să-i accepte așa cum sunt, să îi aprecieze și să înveţe de la ei. 

Astăzi oamenii vorbesc altceva decât gândesc, transmit altceva decât ceea ce spun, înţeleg altceva faţă de ce aud şi toate astea se întâmplă într-o lume pe care o considerăm normală. Poate de mici ne învăţăm proprii copii să fie altcineva decât sunt, să nu iasă din tipare, să nu fie ciudați ca mai apoi să fie marginalizați și le ucidem complet creativitatea, pasiunea și ingeniozitatea. Filmul ăsta ne vorbește despre pierderi, despre suferinţă, despre cruzimea mediocrităţii, despre geniul strategului şi despre orice ne poate învăţa viaţa.

Nu vreau să vorbesc despre personajele acestui film, lăsându-vă pe voi să le descoperiţi singuri, să-i înţelegeţi nemijlocit.

Încetați să mai întrebați copiii ce note au la școală!

Zilele trecute eram la dentist. Și în timp ce eu stăteam cu gura larg deschisă pentru ca doamna doctor să își poată face treaba, ea purta o discuție următorul pacient, o fetiță frumușică, zâmbitoare și vorbăreață de 10-12 ani (cred...) pe care o invitase să aștepte pe scaunul din cabinet, ca să nu stea singură pe hol. Și imediat după ce i-a aflat numele și faptul că vine de la școală a urmat întrebarea:

- Și... ia zi... ce note ai la școală? Ai luat azi vreun 10?

- Nu... 

- Cum? Nu ai luat nici un 10?... De ce?... Nu ai învățat destul? ... Nu îți place școala?

Și pe măsură ce discuția avansa, auzeam cum entuziasmul din vocea fetiței scădea... și devenea din ce în ce mai tăcută și mai stânjenită de notele 7, 8, 9 și puține de 10 pe care le avea... până în momentul în care, la un moment dat, nu a mai zis nimic... Aș fi vrut atât de mult să îi spun ceva, și ei, și doamnei doctor care tot insista pe subiectul ăsta, dar, din păcate, anestezia din maxilar și mâinile doamnei care continuau să își facă treaba, nu mi-au oferit nici un moment ocazia. 

Și pentru că am plecat de acolo fără a avea posibilitatea de a spune ceva, simt nevoia de a sublinia câteva lucruri pe care le consider prea importante ca să fie trecute cu vederea. În calitatea mea de fost elev premiant (care a participat la olimpiade) simt că am o oarecare responsabilitate de a face ceva pentru a-i ajuta pe elevi și oamenii din jurul lor să evite păcatul ”fundamentalismului școlar”. În acest scop voi prezenta în continuare pe scurt câteva idei care sper să ajute la evitarea unor situații de genul ăsta:

1. Vă rog, încercați să încetați să întrebați copii de notele pe care le iau la școală. Ele nu constituie un reper real legat de performanțele viitoare ale acestuia. Ba dimpotrivă, toate statisticile recente ne dovedesc că elevii mediocrii, nicidecum cei cu 10 pe linie, vor avea mai multe șanse să obțină performanțe în viața reală. Și să nu uităm că avem sute de cazuri de persoane de succes în lume care confirmă în fiecare zi aceste statistici - Mark Zuckerberg (fondator Facebook), Steve Jobs (co-fondator Apple), Bill Gates (co-fondatorul Microsoft), Michael Dell (fondatorul companiei Dell), etc.

2. Luați în considerare faptul că această întrebare îl face pe copilul respectiv să identifice cu notele obținute, și nu cu pasiunile sau cunoștințele pe le deține. Lăsând la o parte faptul că știm cu toții că sistemul de notare al unor profesori este de multe ori subiectiv, imperfect sau influențat de comparația cu ceilalți elevi din clasă, acele note nu reflectă cunoștințele acestuia din afara programei școlare. Profesorii nu sunt zei și nu pot evalua toți elevii la modul absolut. Mai mult, destui profesori posedă o inteligență superioară caracterului/moralității lor, ceea ce le permite să facă diverse compromisuri mai ales dacă acționează din conformism. Iar conformismul aplicat pe un sistem atins de metehne nesănătoase servește la stabilizarea acestor metehne. Acolo unde avem impresia că numai competența contează pot exista numeroși alți factori care țin de diverse considerente. Astfel, a absolutiza evaluarea care vine din partea unui profesor este pur și simplu greșită. Iar ca elev, este indicat să ai capacitatea de a face diferența între profesori: să te poți detașa de cei de slabă calitate, minimizând efectul lor nociv și să absorbi tot ce poți învăța de la cei de bună calitate.

3. Problemele lumii reale diferă semnificativ de problemele artificiale prezentate în școală. Ierarhia pe care școala o introduce prin notele acordate nu are nici o relevanță în viața reală. Studiile recente au demonstrat faptul că nici măcar IQ-ul nu este un indicator semnificativ pentru reușita în viață. Nota 10 ne induce cumva concepția greșită că dacă copilul nostru e perfect la școală poate fi perfect și în lumea reală. Mai mult, apare un alt efect invers: elevii de nota 10 au probleme mari în a învăța din greșeli din simplu motiv că, aplicând și în viață reală aberația existenței notei maxime, evită greșelile potențial utile. Acești elevi au o aversiune mai mare la risc și suferă în mod disproporționat pentru micile greșeli. A nu putea să învețe printr-o abordare de tip ”încercare și eroare” este o limitare a celor obișnuiți cu nota 10 pe linie.

4. Perfecționismul este un alt ”păcat” în care cad elevii/studenții de nota 10. De asemenea, aceștia au dificultăți în a lua decizii legate de ceea ce să NU facă pentru că rămân din școală cu iluzia că poți fi de 10 la toate ”materiile” vieții fiind ”perfect” la tot ce ți se cere. Acest lucru poate explica de ce în viața reală elevii de nota 10 ajung mai degrabă să fie conduși de cei de nota 5 și nu invers. Din aceste motive, elevii de nota 10 pe linie au de fapt foarte multe de învățat când se trezesc afară din incubatorul școlar, în timp ce, cei de nota 7-8, mult mai obișnuiți să decidă ce să nu facă, par mai bine adaptați.

5.  Este adevărat că notele de 10 se acordă mai mult acelor elevi care au recunoscut că, până nu-și termină temele, nu au timp de lucrurile care le fac plăcere? Cu siguranță. Cu alte cuvinte, cei care fac ceea ce li s-a spus, indiferent de faptul dacă este satisfăcător sau rațional, sunt recompensați de cei care le-au spus să facă lucrul respectiv. De partea cealaltă, studiile indică faptul că doar autodisciplina poate prezice performanțe academice, iar elevii cu note mari au tendința de a fi mai conformiști decât creativi. În plus, există  pericolul ca un copil de 10 să nu reușească din această cauză să își găsească talentul său în viață, descoperire care i-ar aduce împlinire profesională, stimă de sine ridicată, relații solide cu cei din jur și mulțumire sufletească.

Și lista ar putea continua, dar consider că ați înțeles deja ideea... Este cred destul de evident că evaluarea prin note poate avea nenumărate efecte nedorite asupra elevilor dacă i se acordă o importanță prea mare. Nota este o construcție artificială care servește la a măsura performanțele școlare, însă nu e foarte clar ce relevanță are această măsurătoare în afara incubatorului școlar. Este foarte posibil ca ceea ce cuantificăm să nu conteze în timp ce esențialul rămâne de fapt necuantificabil. Există și sisteme educaționale care nu folosesc note și acestea ar merita cred mai multă atenție.

Înainte de  a încheia menționez faptul că, pentru a învăța în mod profund și durabil copii nu au neapărată nevoie de evaluări și note, ci în primul rând de motivație, pasiune și curiozitate. De aici rezultă destul de evident și rolul principal al profesorului: a stimula curiozitatea, motivația și plăcerea de a învăța. De mare ajutor pentru elevi și studenți este și discernământul de a alege persoanele care îi pot ajuta pe drumul lor, drum ce nu poate fi ghidat decât de propria dorință de cunoaștere și evoluție.

Dacă vreți să vă înseninați ziua...

Și pentru că e duminică, iar eu tocmai am primit o veste minunată, care mi-a înseninat ziua, mă simt datoare să vă reamintesc că un simplu gest, o vorbă sau un zâmbet, vă poate poate schimba complet starea de spirit. Iar dacă nu mă credeți, priviți impactul pe care îl are această mică ființă umană asupra tuturor persoanelor care o înconjoară.

Iar dacă nu ați fost încă binecuvântați de un suflețel mititel de care să vă bucurați în fiecare zi, încercați să înseninați voi ziua cuiva și veți vedea cum toată bucuria din ochii celuilalt își va face loc în inima voastră. Nu e nevoie să depuneți un efort prea mare. Puteți suna un prieten să îl întrebați ce mai face, cum se simte, dacă are nevoie de ajutorul sau sprijinul vostru... Puteți bate la ușa unui vecin pe care greutățile vieții nu l-au ocolit, în mână cu o pâine, niște fructe sau orice vă spune inima... Puteți oferi o bomboană unui copil care se uită lung în vitrina unui magazin... sau puteți întinde o mână de ajutor unei bătrâne care încearcă să își câștige demn o bucată de pâine. Orice gest sau lucru care credeți că va aduce o urmă de bucurie pe chipul altuia va avea un efect înzecit asupra stării interioare și exterioare a dumneavoastră.

Filmul de week-end

Pentru că e sâmbătă seara și, personal, consider că cea mai bună relaxare stă în puterea unui film bun, vă recomand "Testamentul tinereții." Chiar dacă a apărut în cursul anului trecut, sunt convinsă că există numeroase persoane care au ratat ocazia de a vedea povestea autobiografică a Verei Brittain.

Pentru o scurtă perioadă de timp, cu mult timp în urmă, în primăvara anului 1914, Vera Brittain, o fată de clasă superioară și fratele ei Edward, alături de grupul lor de prieteni, printre care Roland Leighton, se bucurau de viața pe care o aveau și timpul petrecut împreună... Dar pe 4 august 1914 Marea Britanie declară război Germaniei, iar toate visele și aspirațiilor sunt puse la încercare...

De ce Black Friday e "Vrăjeală de Buftea"

Ca să încep într-o atmosferă puțin comică și specific românească - vineri, ora 2:20 pm - îmi amintesc brusc că "sărbătoarea reducerilor începe la miezul nopții". Iar după o căutare rapidă a magazinelor online preferate, descopăr că site-ul de cărți elefant.ro, este prima victimă a "masivelor reduceri" de black friday. Asta doar așa, ca să înțelegeți că, tot tipic românesc, începutul nu e deloc promițător, dar foarte amuzant. 

De ce Black Friday e "Vrăjeală de Buftea"? 

În primul rând, pentru că nici măcar la ei nu a luat naștere ca o sărbătoare a reducerilor, ci a fost inventată în jurul secolului XIX (adică 19 pentru cei care au uitat cifrele romane - si anii 1800 pentru cei care au uitat ce reprezintă)... Ea făcea referire la încheierea vacanţei de Ziua Recunoştinţei, iar mult mai târziu, a ajuns să coincidă cu redeschiderea mall-urilor. Nici măcar la ei nu e o sărbătoare în adevăratul sens al cuvântului, dar, în timp, a devenit un pretext bun pentru marile corporaţii din State de a-și lichida stocurile, înaintea sosirii mărfurilor de Crăciun, prin aplicarea unor reduceri infime.

În doilea rând, pentru că Black Friday e o altă "sărbătoare", similară sau nu Halloween-ului, importată (nu furată) de la renumiții americani. De aici se subînțelege și inspirația de care au dat dovadă cei care s-au decis să o adopte sub o altă formă, dar exact aceeași denumire, pe care eu, una aș propune să o schimbăm în ceva specific românesc, pe care să o înțeleagă toată lumea - Vrăjeala de Buftea. De ce? Pentru că românul, pe cât e de inventiv în a fura ideile altora, pe atât e de prost... inspirat în a le schimba măcar denumirea...

În plus, după cum bine au observat cei care au urmărit prețurile anumitor produse de care erau interesați, reducerile au fost mai fictive decât un scenariu SF. De ce? Răspunsul e simplu - la noi în ţară promoţiile cu reducerile cele mai mari se fac între 15 ianuarie și 15 aprilie și între 1 august și 31 octombrie, când e perioada legală în care ai voie să faci vânzări de soldare, conform Asociaţiei Naţionale pentru Protecţia consumatorului. Cu alte cuvinte, reducerile reale, spre deosebire de cele virtuale, din perioada mult mediatizată a Vrăjelii de Buftea, vor avea loc în perioada lichidărilor de stoc. 

Dacă nu mă credeți pe mine, citiți și relatarea unui conațional de-al nostru din capitală - "Pentru că n-am bani de tablete şi mobile, dau ca exemplu situaţia cărţilor. Acum o lună romanul Urzeala Tronurilor al lui George R. Martin se vindea cu 30 de lei în librăriile fiţoase (Cărtureşti, Diverta) şi cu 20-25 în alea de cartier. Azi dimineaţă Cărtureştiul îl vinde cu 30 de lei, după ce l-au redus de la 50. La fel ca exemplul meu sunt alte o mie din toate categoriile de produse, trebuie doar să urmăreşti preţul produselor din lunile anterioare."

Și pentru a încheia în aceeași notă comică, tipic românească vă las să vă delectați cu un scurt filmuleț în care vă sunt prezentate câteva oferte greu de egalat - adică același produs, pe același site, la două prețuri complet diferite. Adică... ce rost mai are să îți diversifici gama de produse de black friday, cand poți să bagi același produs de mai multe ori? :)))

Ce poate fi mai îngrozitor? Să fii părinte de copil agresor sau de copil agresat?

Astăzi, pentru mine, lumea a stat pe loc pe loc pentru câteva momente. Și cred cu tărie că, deși nu avem timp, pentru că toți suntem foarte ocupați, stresați și permanent frustrați de problemele zilnice, trebuie neapărat să ne oprim măcar pentru câteva momente, să privim câteva secunde în jurul nostru, la familia noastră sau, dacă putem, un pic mai departe de familia noastră, la oamenii care ne înconjoară... De ce? Pentru că nu știu exact ce facem sau cum facem, dar unele lucruri au luat-o într-o direcție total greșită... Și pentru că dacă nu ne oprim acum, s-ar putea să vină o zi în care să realizăm că unul dintre noi ar fi putut face ceva să evite o tragedie sau un eveniment care poate marca întreaga viață a noastră sau a celor dragi nouă. Și chiar dacă sunt convinsă ca ați obosit să mai vreți sau să mai încercați să schimbați ceva sau pe cineva din jurul vostru, încercați să vă imaginați cum va arăta viitorul nostru și al copiilor noștri dacă vom continua în ritmul ăsta... De ce spun asta?

Pentru că, deși sunt conștientă că trăiesc în țara în care trăiesc și încerc să mă obișnuiesc cu asta, am ajuns în stadiul în care efectiv nu mai pot suporta să văd atacurile și umilințele la care pot fi supuși unii copii! Pentru că m-am săturat să văd copii care înregistrează, încurajează sau participă cu satisfacție și mândrie la momente de genul ăsta... Și pentru că dacă acesta ar fi un caz singular, poate aș încerca să îl trec cu vederea, încercând să mă mint că acțiuni de genul astă nu ne reprezintă nici pe noi, nici pe copii noștri... Dar, din păcate imaginile de pe rețelele de socializare la care au acces toți copii, de la o vârstă tot mai fragedă, știrile din ultimii ani și titlurile ziarelor din ultima perioadă îmi dovedesc contrariul. Știu că mulți dintre noi refuză să conceapă o astfel de realitate, dar consider că doar forțându-vă, ca și mine, să urmăriți imaginile următoare, veți realiza cu adevărat amploarea pe care a luat-o violența în rândul copiilor zilelor noastre.

Și dacă aveați cumva impresia că lucrurile s-ar fi oprit aici... că un moment de genul ăsta e destul de marcant pentru viața și psihicul fraged al oricărui copil al zilelor noastre... din păcate, ele au erau departe de a fi terminate... Consider că trebuie să vă avertizez că urmează imagini care nu se vor șterge curând din mintea celor care vor avea curajul să le urmărească. Dar, în același timp, sunt de părere că doar urmărindu-le veți înțelege că a venit momentul în care trebuie să tragem un semnal de alarmă, atât pentru noi, cât și pentru viitorul copiilor noștri! 

Și nici măcar aici nu s-a oprit coșmarul acestei fete.  După alte bătăi care, într-un final, au desfigurat-o, i-au fost rupte toate hainele, a fost pozată complet dezbrăcată și a fost amenințată că dacă va spune cuiva ceva, acele poze și imagini vor ajunge pe toate rețelele de socializare. Eu sunt de părere că noi încă nu realizăm faptul că agresiunea fizică și psihică și umilința cu care se confruntă unii copii din zilele noastre la școală, afară, în public, în colectiv, nu se termină nici măcar în momentul în care acei copii intră pe ușa casei lor. Dacă noi, cei care am avut anumite perioade mai grele în copilăria noastră, găseam mereu alinare, siguranță și confort imediat cum treceam de pragul casei noastre, acești copii nu se mai simt în siguranță nici după ce s-au întors acasă. Ei sunt supuși unor agresiuni și umilințe continue și constante pe toate rețele de socializare, în tot mediul online, prin diverse modalități, de dimineață până seara, făcând aceste umilințe din ce în ce mai publice și amplificând efectele lor, făcându-le mai stânjenitoare și mai copleșitoare pentru orice victimă.

Iar după ce mă forțez din nou să urmăresc până la final tot coșmarul acestei fete, în timp ce îmi repet continuu faptul că nu sunt eu în măsură să judec pe nimeni, ajung să aud și declarația autorităților - "Toți cei cinci agresori, au fost identificați. Sunt minori cu vârste cuprinse între 15 şi 17 ani. Fetele se află în arest la domiciliu, pentru 24 de ore, după ce părinţii victimei au depus plângere la poliţie. Băiatul a fost reţinut pentru 30 de zile, iar una dintre agresoare, care are sub 15 ani, urmează să fie supusă unei expertize psihiatrice, pentru a se stabili dacă a avut discernământ în momentul comiterii faptei. În continuare, se efectuează cercetări pentru săvârşirea infracţiunilor de loviri sau alte violenţe, şantaj, lipsire de libertate şi tulburarea ordinii şi liniştii publice." 

Apoi a urmat momentul descris mai devreme, în care am încercat să procesez toate informațiile... 15 ani? O fată de doar 15 ani e capabilă de toate lucrurile astea? După care mintea îmi fuge pentru un scurt moment la ceea ce făceam eu la 15 ani și cumva în mintea mea apar multe jocuri cu mulți copii, renumiții "Cireșarii", multe ore de studiu pentru examenul de capacitate... si cam atât... nimic de genul ăsta... Revin rapid la realitate - Un băiat a fost martor la toată povestea asta și a hotărât să dea o mână de ajutor agresoarelor și nicidecum victimei? Iar am rămas fără cuvinte... Si, oare înțeleg cu adevărat oamenii gravitatea acestor lucruri? Își imaginează în ce măsură poate fi marcat un copil care a trecut printr-o experiență de genul ăsta? Înțeleg de ce tot mai mulți copii ajung să își dorească moartea sau chiar aleg să își pună singuri capăt zilelor?

Și încercând să imi șterg din minte imaginile văzute, care trebuie să recunosc că mă afectează în mod personal, pentru că au atins o coardă sensibilă... gândul imi fuge inevitabil la părinții tuturor acelor copii care apar pe înregistrările camerelor video ale telefoanelor cumpărate de alți părinți, altor copii... Și înainte de încerca din nou să imi alung toate sentimentele puternice care mă încearcă, ajung să mă întreb: Oare ce poate fi mai îngrozitor pentru un părinte - să realizeze că ființa căreia i-a dat viață și pe care o iubește cel mai mult în viața asta a fost supusă la asemenea chinuri și suferințe, iar el nu a putut face nimic să evite asta... sau să realizeze că copilul pe care l-a crescut și pentru care s-a sacrificat de când s-a născut, e capabil de asemenea fapte?